Proiectul "Everyone has a story to tell"

Okay. Acum ceva timp, noi, mai multi bloggeri si cititori ne-am ascutit creioanele, ne-am intins putin articulatiile degetelor si ne-am asezat mai bine in scaunul de birou cu o foaie albă în faţă. Mai departe cred că nu-i greu de ghicit. Am scris. Am înaintat cu toţii alături de o poveste pe care noi am creat-o, împreună. Interesant este faptul că fiecare are propriul stil de scris şi fiecare are propria viziune asupra faptelor care îl vor conduce pe protagonist. În cazul nostru, protagonistă. Aşadar, în atenţia celor care nu ştiu exact despre ce e vorba, dar şi în a celor care aşteaptă continuarea poveştii, în rândurile următoare veţi găsi partea mea.

Aici link către parţile precedente.

"          11. Emilia Tănase

Pe măsură ce timpul înainta, cerul incepea să se închidă din ce în ce mai mult. Anushkăi i se păru că soarele zăbovise undeva printre norii plumburii poate mai mult decât fusese necesar, pe când Ana nu făcuse altceva decât să se frământe şi să fie agitată. În acelaşi timp, curajul se scurgea uşor din fiinţa ei şi parcă se strângea într-un loc în care nu ar fi putut niciodată să pătrundă, să şi-l recupereze şi să îşi ducă la bun sfârşit planul. Niciodată nu s-ar fi gândit că ar putea ajunge să dea buzna într-un ospiciu de nebuni şi literalmente, să-i dea şansa unuia dintre ei să evadeze. Cu ajutorul ei. Anushka era totuşi de altă părere.

„La naiba, Ana. Şi tu eşti nebună. Asta fac nebunii! ”

Strânse din dinţi şi amintirea lui Daniel păru poate mai dureroasă decât un cuţit înfipt în inimă. Îşi aminti de tot acel sânge şi, în câteva clipe, i se păru că i se scruge pe mâini chiar acea culoare pătrunzătoare care avea să o urmărească pentru tot restul vieţii ei. Îşi aminti de trăgaci, de pistolul care i se prăbuşi la picioare, de silueta care se stinse în pragul uşii şi parcă cineva mai înfipse o dată cuţitul în acelaşi loc când revăzu în minte trupul cald al lui Daniel pe podeaua rece şi dură. Îşi aminti cum...

„Ana! Ajunge!”

Vocea Anushkăi o trezi şi nu conştientiză că în tot acest timp avusese ochii închişi. Îi deschise, brusc şi îşi mijii privirea în întuneric.

Pot s-o fac. Pot.

Rămase nemişcată câteva minute, după care îşi atinse briceagul din buzunarul de la spatele pantalonilor, ca să se asigure că încă îl mai avea.

„Nu ştiu cum mama naibii ai de gând să faci asta cu un briceag. Dar, ok.”

Se încruntă la comentariul primit de vocea interioară şi începu să-şi tragă curajul de mânecă. Se afla deja la ieşirea din parc, iar oamenii dispăruseră subit, cu toţii, de parcă ar fi alergat de ceva. Pielea , părul şi hainele îi erau ude şi nu-şi dădu seama când începu să tremure. Nu era sigură, totuşi, dacă tremura din cauza frigului, sau a fricii.  Privi în jur şi în câteva clipe se trezi alergând şi gâfâind printre blocuri. Ajunse la intersecţie, aşa cum se aştepta.

Telefonul vibră în buzunar şi-l scoase aproape mecanic.

-          Marco?

-          Ana, şopti cealaltă voce.

-          Marco, o să te scot de acolo!

-          Ana, nu! Uite, nu mai pot...

Făcu o pauză, apoi continuă, tot în şoaptă.

-          Nu mai pot să folosesc ăsta. Nu veni aici!

-          Marco, ce se întâmplă? Sunt pe drum!

-          De unde naiba ştii unde să vii?

-          Telefonul ăla...

-          La dracu’. Nu veni, oricum! Or să te închidă şi pe tine aici! Ascultă, nu mai pot...

-          Vin. Acum.

Îndesă telefonul înapoi în buzunar şi se pierdu în noapte. "

Aştept păreeri :).