Datorită in fluenţelor puternice
pe care poezia lui Bukowski le-a imprimat în gândirea mea, am încercat să
găsesc şi ceva scris de el care să se încadreze în genul epic. Pentru că nu am
avut nici preferinţe şi nici alte opţiuni, m-am ales cu “Femei”.
Charles Bukowski, german de
origine, este unul dintre puţinii – poate chiar singurii – autori care nu au
încercat şi au reuşit. Întregul cadran al vieţii lui se opreşte asupra Los
Angeles-ului, un oraş care, aşa cum se regăseşte în scrierile lui, face parte
din întreaga sa fiinţă. Protagonistul romanului, Henry Chinasky nu face altceva
decât să ne dezvăluie portretul moral al autorului însuşi. Aş vrea să pot spune
că romanul se încadrează în genul romantic, dar aş minţi. Nu este nici romantic
şi nici dramatic, ci mai de grabă erotic, reflectând pur şi simplu viaţa lui
Bukowski şi câteva dintre conceptele adoptate de acesta.
Cu toate că nu pot spune despre
roman că include romantism, pot spune că Bukowski şi Chinaksy se prezintă ca
fiind un oximoron incomplet. Poezia şi proza sunt două lucruri pe care Bukowski
le-a despărţit printr-un zid al sentimentelor, pe care el însuşi îl doboară în
romanul „Femei”, într-o oarecare măsură. În cadrul celor 104 capitole, prea
puţin am recunoscut sentimente şi prea puţin am lecturat. În mare parte,
cuvintele licenţioase şi acţiunile indiferente, monotone, m-au reţiunut de
multe ori din a mai continua cu următorul capitol. De fapt, de-abia de la cel
de-al 92-lea capitol am reuşit să lecturez şi să citesc fără să pot lăsa cartea
din mână. Însuşi Chinasky se descrie ca fiind un „bătrân libidinos”, un
„orăşean stupid” şi un „ratat”, lucru pe care toate femeile care apar în viaţa
lui îl desfiinţează.
Cursele de cai, alcoolul şi sexul
sunt principalele, poate chiar singurele priorităţi adoptate de Chinsaky. Un
prim concept apare chiar printre primele capitole, în care protagonistul
povesteşte despre ideea de a înşela moartea: „Gândiţi-vă cum ar fi să ai 80 de
ani şi să f**i o fată de 18. Dacă exista vreo modalitate de a înşela jocul
morţii, asta era.”, concept care este accentuat în mod indirect prin capitolele
de mijloc.
„- Am totul plănuit. O să mor în
anul 2000, la 80 de ani.
- Ciudat, a zis Keesing. E tocmai
anul în care şi eu am de gând să mor. 2000. Chiar am visat chestia asta. Am
visat chiar şi ziua şi ora morţii mele. Oricum, e vorba de anul 2000.
- E un număr drăguţ şi rotund.
Îmi place.”
Cartea e destul de previzibilă,
acţiunile destul de monotone şi repetitive, propoziţiile destul de seci, parcă
doar pentru a umple golul de pe pagină. Scenele erotice sunt în mare parte
prezentate în detaliu, mult prea obscene pentru mine, însă nu şi pentru el.
Mulţi au spus că „Femei” i-a ofensat şi, cred, asta spun şi eu. Capitolele se
dezlănţuie sub acţiunea caracterului protagonistului şi interesului deosebit pe
care îl are pentru lucrurile imorale, dezgustătoare şi uşor de realizat.
„Tânjeam, de fapt, mai ales după prostituate, femei de joasă speţă, pentru că
erau ucigătoare şi din topor , nu aveau nicio pretenţie. Nu pierdeai nimic după
ce plecau.”. Pe de altă parte, antiteza apare undeva printre rânduri, câteodată
chiar foarte uşor de recunoscut: „În acelaşi timp, tânjeam după o femeie
tandră, adevărată, în ciuda preţului exorbidant. Oricum ar fi fost, eram pierdut.
UN bărbat puternic ar fi renunţat la ambele variante. Eu nu eram un bărbat
puternic.”
Titlul este succint, scurt şi se
află într-o strânsă legătură cu conţinutul cărţii. „Aşa că am continuat să lupt
cu femeile, cu ideea de femeie.”
Am avut anumite aşteptări de la
Bukowski, datorită poemelor în care se prezintă ca fiind un sufletist şi un om
care priveşte în spatele tuturor ideilor şi conceptelor, însă proza m-a
dezamăgit, pentru că nu mi-a trezit sentimente decât de dezgust şi, de fiecare
dată când găseam câte un citat mai plin de substaţă, mă agăţam de el cu toate
puterile. A fost o carte care mi-a deranjat oarecum gândurile şi care m-a
aruncat într-un univers real şi zgomotos, din care am vrut întotdeauna să fug.
În poezii, pe de altă parte, poezii precum „Singur cu toată lumea” şi „Pasăre
fericită”, într-un fel anume, reuşeşte să creeze un univers din care nu-ţi mai
doreşti aşa mult să pleci. Asta e problema cu Charles Bukowski. Nu ştii
niciodată cum să-l înţelegi. Cred că asta a fost şi problema lui cu el însuşi.
Finalul a fost răsplata mea
pentru care am rezistat obscenităţilor şi imoralităţilor. În final am găsit
resemnare, pace în interior şi uau, sentimente. Per total, cartea a fost rea şi a fost bună. Ceva m-a tot făcut să continui. Nu ştiu, poate speranţa că îl voi găsi pe Charles din poeme, sau poate senzaţia că universul e atât de real, încât trebuie înţeles.
Cartea a apărut la editura Polirom, în anul 2012 şi poate fi comandată de AICI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu