Vacarm stins

Nu ştiu în ce fel au reuşit zilele să treacă aşa pe lângă mine, fără să-mi mai atingă inima în vreun fel. Mai de grabă aş zice că mi-au atins ambrele prin care văd lumea, însă doar cu adierea uşoară pe care au tot lăsat-o în urmă. Nu mai văd lumină, nu mai văd nici întuneric. Sunt în labirintul infinit al ceţei, care mă obligă să-mi fac castel din nori şi să aştept. Sunt în aburul locomotivei şi şuier; toţi mă aud, nimeni nu m-ascultă. Aşa că şuier- printre rafalele de vânt, printre picăturile de ploaie şi, cel mai dureros, printre razele de soare. Nu mai sunt foc şi nu mai sunt nici gheaţă- sunt abur şi simt că în abur se preface şi oceanul din fiinţa mea.