Filă de jurnal

Ne ascundem în spatele zâmbetelor şi dăm din cap în urma amărăciunii pianului, ca şi când am avea nevoie de notele joase şi, mai ales, de două prelungiri diafane ale unui suflet care să le apese, tot din spatele unui zâmbet. Nopţile, mai cu seamă, ne apasă sufletele şi le zdrobesc odată cu Mi, Re, Do. M-am agăţat de atât de multe ori de Do, încât am ajuns să îmi scriu fiinţa pe un portativ sinistru şi stingher, unde nici cheia Sol nu se gândeşte să rămână. M-am simţit liberă să mai adaug un r. Apoi am cântat. Mi-am amintit de malul cu regrete sparte şi de cuvintele pe care le scriam cu degetul în nisip. Într-un fel, nici nu mai au sens şi nici nu mai contează. Într-un fel, chiar îmi e dor şi într-un fel, vreau sa nu-mi mai fie niciodată.