"Zi după zi", Recenzie

Încă de când a fost anunţată în portofoliul de publicare al editurii Trei, „Zi după zi” mi-a stârnit curiozitatea prin simplul fapt că abordează un subiect nou, original, pe care nu l-am mai întâlnit în niciuna dintre lecturile mele de până acum.

Autorul american, David Levithan, dă startul unei aventuri în cruda realitate, în care elementele lumii fantastice pun bazele unei întregi poveşti de dragoste. Prezentând în mare parte universul adolescentin, „Zi după zi” are de a face cu o serie de personaje cu trăsături bine conturate, cu ajutorul cărora autorul reuşeşte să jongleze din capitol în capitol.

Aşa cum aflăm şi din synopsys-ul cărţii, A. este un adolescent care nu se trezeşte niciodată în acelaşi trup, însă întotdeauna cu aceeaşi fiinţă. De aici se ramifică întregul arbore al personajelor posedate de el, care însă nu se poate lupta cu felul de a fi al acestora. Primul capitol, „Ziua 5994”, începe prin a oferi mai multe detalii decât oferă synopsys-ul şi chiar prin a arăta toate aceste lucruri: A. se trezeşte în trupul lui Justin, tot adolescent, ba chiar unul dintre aceia care ascultă muzică zgomotoasă, îşi lasă hainele împrăştiate peste tot, nu se prea sinchiseşte cu şcoala şi nu se preocupă de trecut, prezent, sau viitor - pur şi simplu, există. Pe de altă parte, A., deşi nu a avut niciodată propriul trup, se întâmplă să fie total diferit de Justin. Aşadar, de aici porneşte desfăşurarea întregii acţiuni. Atunci când A. se întâlneşte cu Rhiannon, iubita celui pe care îl posedă, toate regulile existenţei sale sunt date peste cap. Niciodată să nu se ataşeze prea tare – tăiat; Să evite să fie remarcat – tăiat; Să nu se implice – tăiat.

O singură zi cu Rhiannon, care nici măcar nu ştia de adevărata sa identitate, i-a fost de ajuns cât s-o poată păstra în inima lui pentru totdeauna. O singură zi în care să uite de reguli i-a fost suficientă încât să păşească mai departe de pragul cuvintelor niciodată rostite şi să înceapă în sfârşit să ia parte la adevărata realitate. La câteva capitole ulterioare, A. continuă să-şi amintească de ziua petrecută pe plajă în corpul lui Justin şi, odată cu imaginile vii pe care le tot revede, punctul culminant  se conturează cu ajutorul trăirilor sale interioare în urma cărora decide să îi spună adevărul lui Rhiannon în legătură cu adevărata sa existenţă.

Stilul lui Levithan e extrem de uşor şi antrenant. Totodată, am observat o oarecare asemănare între stilul lui şi stilul lui John Green, amândoi încercând şi reuşind să combine simplitatea lucrurilor cu profunzimea din spatele acestora: „Dacă te uiţi în centrul universului, vezi acolo o răceală. O indiferenţă. În definitiv, universului nu îi pasă de noi. Timpului nu îi pasă de noi. De asta trebuie să ne pese unul de celălalt.” Am adorat mai ales felul în care personajele au fost analizate, rând pe rând, de către A., împodobind povestea cu o gamă mult mai largă de concepte şi idei asupra lumii: „Există o bestie care ia forma instinctului şi stăruie mereu asupra inutilităţii a tot ce se întâmplă.”

La un moment dat, numărul prea mare de personaje se strecurase undeva între refuzul meu de a mai continua lectura şi curiozitatea care mă determina să ajung până la final. În ciuda acestui fapt, povstea fiecăruia dintre personaje a completat acţiunea, jumătate din ea axându-se pe sentimentele lui Rhiannon şi pe cele ale lui A.

Povestea de dragoste dintre ei doi nu m-a mulţumit pe deplin. Unele scene mi-au părut a fi mult prea grăbite, altele clişeice şi altele înfăţişând un dramatism fals, care s-a observat de la o poştă. Nu mi-a mai plăcut felul în care Rhiannon a acceptat atât de uşor situaţia lui A. Poate că aş mai fi adăugat cel puţin 70 de pagini în care să îşi dea seama cu adevărat de situaţie.

Finalul e neaşteptat, însă nu pot spune că am fost surprinsă într-un mod plăcut. De fapt, pot spune că finalul m-a lăsat indiferentă cu privire la întreaga poveste. Mă aşteptam la ceva mai mult. În plus, cine a spus că „Zi după zi” deţine un amalgam de sentimente, mai mult ca sigur a minţit. Nu am râs, nici nu am plâns, nu am căscat gura de uimire, pur şi simplu am trecut printre paginile cărţii existând, nu trăind.

În ciuda unei idei originale şi promiţătoare, cred că povestea ar fi putut fi mai complexă de atât şi cred că ar fi putut avea şi puncte cu adevărat culminante. Din păcate, nu a fost aşa. Cu toate acestea, nu regret că am citit-o. Conceptele referitoare la viaţă, la univers, la tot ceea există şi nu există m-au convins să ajung până la ultimul capitol.

Mi-am comandat cartea de pe Libris.ro, însă o puteţi comanda foarte bine şi de AICI.