Mare Tranquillitatis - Recenzie

Salut.

Am terminat cele 458 de pagini la 2-3 dimineaţa. 458 de pagini care şi-au pus amprenta asupra mea mai mult decât mi-am pus-o eu pe a mea asupra lor. Mă bucur enorm că autoarea, Katja Millay, mi-a dat un motiv plăcut de a plânge atât de tristeţe, cât şi de bucurie şi o notă uriaşă de admiraţie. Cred că, în numărul impresionant de pagini, a reuşit să îşi aşeze cartea în raftul meu pentru cărţi excepţionale, chiar în vârf.

Mare Tranquillitatis, nu numai că are un titlu atât de plin de semnificaţii, dar îşi induce misterul şi prin minunata copertă pe care pur şi simplu o ador şi pe care, după ce am terminat de citit cartea, am văzut-o cu alţi ochi şi cred c-am înţeles mesajul. 

Stilul autoarei e diferit, pot să spun. Sunt sigură că cele două perspective din care e alcătuită povestea se potrivesc cel mai bine cu tot. M-a atras încă din prima pagină şi s-a întâmplat să  citesc întruna, până când m-ar fi luat durerea de cap.

Nu am de gând să vă trântesc aici un rezumat, pentru că nu asta e ceea ce merită povestit. Într-adevăr, cartea e plină de acţiune, dar toate acţiunile au ca urmare o varietate de sentimente, care mi-au ajuns toate- toate. În primul rând, Nastya Kashnikov e un personaj despre care mi-e frică să scriu. În al doilea, vă spun, tot ce se întâmplă în cartea asta are un motiv. Trebuie doar să-l descoperiţi. Nu ştiu, mi-e tare frică să nu divulg ceva important, pentru că fiecare cuvinţel din cartea asta înseamnă ceva şi fiecare cuvinţel pe care ea nu-l rosteşte înseamnă altceva.

Nastya începe prin a-şi lua viaţa de la capăt. Gândiţi-vă la vieţile voastre şi imaginaţi-vă că pentru un moment sunteţi altcineva. Renunţaţi la gânduri şi amintiri. Renunţaţi la cei care vă iubesc şi pe care îi iubiţi. Tot ce spun are cumva sinonim cu verbul "a muri" ? Pentru că, atunci când eşti mort, nu vorbeşti, dar poate că încă simţi.

Poate că, atunci când eşti mort, iubirea te readuce la viaţă, pur şi simplu. Mă gândesc, cum te poţi îndrăgosti de cineva care e mort  ? Sau cel mort s-a îndrăgostit primul...

Când Josh şi Nastya se întâlnesc, ceva pare să le arate din timp că ei doi vor avea o realitate diferită de a oricui altcuiva. O realitate încărcată de iubire. O realitate în care ei sunt mântuirea reciprocă a dragostei lor.

Ceea ce m-a făcut să consider cartea dumnezeiască , a fost pur şi simplu psihologia. Mulţumesc pentru că nu mi-a dat totul dintr-o dată şi mulţumesc că m-a sugrumat cu emoţie. Aveam nevoie de aşa ceva..

Personajele par atât de reale. Nimic n-a fost siropos în toată treaba asta. Nimic n-a fost prea mult, nimic n-a fost prea puţin. 

Sfârşitul, vă spun, a fost plin de tristeţebucurieresemnareînţelegeredragoste. Am plâns. Am crezut că n-o să pot nici de data asta, dar mă bucur că m-am înşelat. Am plâns şi mi-a făcut bine. Ultima replică m-a dat gata şi îmi pare rău pentru cine n-a citit cartea asta încă. Vă rog, faceţi tot posibilul.

Nu ştiu ce să mai spun, am prea multe şi îmi vine să explodez cu toate spoilerele, dar ştiţi că n-o voi face.

Oh, numele protagonistei a avut un impact grozav asupra mea. Cred că, m-am cam regăsit în cuvintele ei. Pe jumătate, dar tot e ceva.

Oricum, nu cred că o să-mi rămână în minte câteva zile. O să-mi rămână probabil toată viaţa.