Şase sute şaptezeci şi şase

Mă plimb prin pustiul pe care l-ai lăsat în mine. Mă plimb şi înţeleg ce şi cum. Am văzut oamenii, astăzi şi parcă te-am văzut înăuntrul fiecăruia dintre ei. Prin ochii lor, m-am văzut pe mine. Arătam diferit. Mă întreb dacă eram eu, sau dacă era unul dintre demonii sau îngerii mei. Nu mi-am dat seama, oricum.

Ţi-am căutat chipul cu privirea, însă tot ce am găsit au fost mici fărămituri, nicidecum tu. Toate lucrurile care mă posedă nu au atâta influenţă asupra mea aşa cum ai tu. Nici îngerii şi nici demonii mei. Nici viaţa, nici moartea. Nici trecutul, nici viitorul. Nimic.

Te găsesc printre versuri şi mă amestec cu gustul suav al literelor rostite într-o armonie deplină. Dacă acolo eşti, acolo voi fi şi eu.

Poate totuşi ne vom întâlni şi în armonia cuvintelor pe care le scriu, sau... 

Îmi doresc să mă amestec în râsetul tău suav, aşa cum mă amestec, deseori, ţi-am spus, în melodiile noastre. Şi îmi mai doresc să pot să te privesc şi să ştiu că eşti tu. Vag mi se pare că am făcut asta deja.

Am ajuns, în fine, la mine. Poate că într-o zi nu te vei mai regăsi printre literele astea; n-o să te mai chinui...

Mă plimb şi ştiu că îmi strâng fiinţa în propriul pumn. Mă plimb şi fur din aer orice particulă de dragoste pe care o găsesc întâmplător, apoi îi dau drumul înapoi.

Dragul meu,

trimis-am mierla

şi un cuc

să-ţi caute glasul

din văzduh.

Şi stele au căzut

la picioarele mele şi

tu nu erai

nicăieri.

Am căutat printre dărâmături

bucăţi din tine şi

tot ce am găsit

m-a găsit pe mine.